Milostivilor, îmi recunosc neputința, îmi văd nereușita, pe care vi le mărturisesc. Orice carte scrisă de un om bun ar trebui să fie vindecătoare. Cărțile bune vindecă prin întrebări, chiar dacă acestea sunt neliniștitoare sau terifiante, și prin poveștile cu bucurii nepământene, când se poate. Așa ajung câteva cărți, pentru unii, fondatoare și fundamentale: le au pe birou sau pe noptieră toată viața, îi însoțesc și le ocupă fericit mintea, inima.
Mi-am pus, vasăzică, niște poeme în această carte, care nu este una vindecătoare. Ci, ca orice altă carte obișnuită, în fond, rămâne doar un alt jurnal al unui alt om aflat pe patul de moarte. Nu trece de nivelul acesta, deși, citite la timpul lor, una câte una, poeziile mele pare că au creat o așteptare ce, simt eu, nu se confirmă acum, odată cu apariția acestui volum. Un volum ca o colecție de aproape-că. S-a rămas consecvent în distanța neatingerii deși fiecare poem a fost atât de aproape de a spune ceea ce toți simțeau că este atât de aproape de a fi spus. Și aceasta este singura mea reușită, aici: aceea de a-l pune pe cititor să-mi continue, frustrat, gândul, să-l ducă departe și să-l lase acolo, undeva. O ștafetă de adânciri în gând…! Astfel, subscriu și eu ideii că viața ar putea fi descrisă și ca alergarea gândului de la o carte la alta. Dacă dai de cărți bune, alergarea este din bucurie în bucurie, adică din vindecare în vindecare.
Și unde este lumina?!, ați fi îndreptățiți să întrebați, văzând coperta. Lumina trebuie dorită, căutată și găsită, fraților. Îmi vreau mie, asta; v-o doresc dumneavoastră!
I. C. Liță 
Lasă un comentariu