poeții trag/
oasele făpturii le pun cap la cap
între cărnuri
visează mult
construiesc lumi
râd în somn/ au vedenii
populează ospicii
melancolicii sunt trimiși în solii
spre un ținut al antinomiilor
/ de aici nu s-a mai întors nimeni
poeții când mor sunt tocați mărunt
risipiți/ împrăștiați pe ogoare
devin creme de corp/ biodiesel
peste ei și din ei cresc păduri
ierburi
Ah, poeții…
ApreciazăApreciază
Mă râzgâiam și eu…
ApreciazăApreciază
Pe bună dreptate. Uneori, dacă nu te alinți singur, mori nealintat. Știu sigur
ApreciazăApreciază
Amân (și) răspunsul (ăsta); în ultimul timp am supărat oameni fără mari eforturi. Ceva rotițe sufletești vor fi fiind blocate.
Nopți bune, alintătoare!
ApreciazăApreciază
Părinte, sunt de fier. E imposibil să mă supărați în vreun fel. Mă subestimați, cu tot respectul. Sunt o piele mult prea tăbăcită.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
I. C. Liță 
Lasă un comentariu